Câteodată desenez și așa știu că încă trăiesc
Cred că primele amintiri pe care le am sunt legate de cum desenam. Desenam pe hârtie, pe pereți, pe birou, pe sub birou, în balcon, pe păpuși, pe haine, pe covor, pe șifonier. Cu creioane, carioci, cretă, rujuri, făină, orice putea spune că am trecut pe acolo. Am avut și noroc, am avut complici și nu am fost certată prea tare pentru tot ce am stricat. Am rămas doar cu regretul că nu am făcut mai mult, că nu m-am dus la un liceu de artă. Adevarul e că nu am avut de ales si nici posibilitatea. Mi-au prins bine anii de real, m-au ajutat să am o gândire structurată, am acumulat skill-uri diverse cu care m-am descurcat apoi în viață si fără de care nu aș fi ajuns freelancer. Desenul a ramas undeva în fundal, departe ca profesie, dar întotdeauna ca o dimensiune atemporală în care întru în vremuri tulburi și în care constat că nimic fundamental nu s-a schimbat în mine. Știu că există părți din mine care au dispărut definitiv, lucruri în care credeam și pe care nu le voi mai regăsi, presupun că asta înseamnă să treci prin si peste experiențe, dar în esență să rămâi tot tu, precum construțiile la roșu. Când desenez nu mă gândesc la trecut, la viitor, la oameni sau la mine, mă gândesc doar la ce simt când trasez o linie și la direcția unde ar vrea linia să se ducă și așa știu că trăiesc.
