Autumn Sonata (1978)

Așadar, pentru prima mea postare am ales un film: Autumn Sonata (1978) regizat de Ingmar Bergman.

Filmele au reprezentat pentru mine dintotdeauna o sursă importantă de inspirație, un fel de a aflapoveștiși sunt de altfel, o pasiune moștenită de la tata (care proiecta filme în cinematografe in anii 50'-60').

Într-o perioadaîncareînviațămea nu existau prea multeopțiuni, filmele m-au ajutat săîmi imaginez viețiposibile.

Acum lucrurile stau diferit și eu văd filmele diferit, într-o altănotă, poate mai optimistă, maifilosofică simai detașată. I-am datîntotdeauna credit regizorului Ingmar Bergman chiar dacă acum 5-10 ani nu cred căînțelegeam unele chestii, am insistat săîmi creez starea necesară pentru a-i vedea filmele.

Le poți vedea oricând, eu simtcă am avut nevoie să ajung la o maturitate emoționalăcăsăpot întelege filosofia filmelor lui. Dacă marele Andrei Tarkovsky zice așa, tind săîl cred pe cuvânt:

"I am only interested in the views of two people: one is called Bresson and one called Bergman", iar eu îi admir pe toți trei.

Bergmanilustrează subtil prin relațiamama-fiică, cum funcționeazămoștenireaemoțională, cum ne afectează alegerile părinților, cum trăimatât de multîn noi și ne peticim traumele.

Ambele personaje feminine interpretate de Ingrid Bergman și Liv Ullmann iți lasă senzația că nu interpretează, ci că își expun adevăratele lor identități.

Bergman a afirmat la câțiva ani după lansarea filmului că a conceput Autumn Sonata cu cele două actrițe în minte. Ingrid Bergman și-a părăsit soțul pentru Roberto Rossellini și au trecut mulți ani până și-a revăzut fata, Friedel Pia Lindström.

Liv Ullmann declara cu an înainte de a juca în film "Success in one's profession and trying to write a book do not compensate for domestic shortcomings as obvious as mine"- se referea la relația cu fata ei, Linn, al cărei tata este chiar regizorul Ingmar Bergman.

Autumn Sonata fost filmat în doar 15 zile, în Norvegia. Bergman este unul dintre regizorii care se folosește într-un mod extraordinar de spațiile mici și care face minuni cu resurse minime. Acest film a fost și un moment de cotitură în stilul lui Bergman fiind ultimul lungmetraj destinat cinema-ului. Ulterior el se vă dedica televiziunii și teatrului.Ce mi se pare interesant este stilul în care se interpretează, actorii reușesc o combinația fină între teatru și film. Uneori ai senzația că te uiți la o piesă de teatru dar durează puțin până te trezești într-o scenă în care nu simți camera și în care poți avea senzația că ești în aceiași încapere cu personajele.

Cred că lucrul acesta mă încântă la Bergman, faptul că reușește să facă dintr-un aparent 'nimic', ceva extraordinar de complex.

Povestea e cu atât mai frumoasă cu cât Bergman se îngrijește să aleagă cromatica și compoziția care să ilustreze fidel ceea ce simt personajele. Printre primele scene am una preferată, cea în care Charlotte cântă la pian și vorbește despre muzică, singurul lucru pe care îl cunoște cu adevărat.

Fiecare dintre noi are un limbaj propriu, vorbim despre noi prin pasiunile noastre, prin gesturile noastre, prin cuvintele pe care le alegem, prin ceaiul pe care îl bem.


“Chopin was emotional, but not mawkish. Feeling is very far from sentimentality, The preulde tells of pain, not reverie. It hurts, but he doesn't show it.”

Există în film trei momente care mi-au atras atenția.

-Monologul Evei (fiica) care vorbește despre faptul că sentimentele, gândurile nu au limite, ci anxietatea le setează.

-Monologul mamei despre cum unii oamenii par a se descurca mai bine la a "trăi" decât alții.

“Sometimes, when I lie awake at night, I wonder whether I've lived at all. Is it the same for everybody?

Do some people have a greater talent for living than others or do some people never live, but just exist?”

-Monologul soțului Viktor (Halvar Bjork).

Spre finalul filmului Eva și Charlotte au un dialog încare își spun tot ce au de spus și fac un exercițiu extraodinar de vulnerabilitate. Prin acest dialog Bergman demitizează idealul parental, realizezi că părinții sunt și ei tot oameni, uneori atât de fragili încât sunt incapabili să își iubească propii copii și să le ofere ce au nevoie.

Poate că și părinții au nevoie de copii pentru a se valida, pentru că și ei așteaptă dragoste și consolare. Copiii pot duce povara unui părinte care nu e centrat, pot prelua responsabilități care îi depășesc și devenind adulți ajung să uite de ei.

Filmul te lasă în final să contemplezi la fragilitatea noastră, la cum fiecare face ce poate, trece prin viață cu resursele de care dispune:

“Only through music I did have a chance to show my feelings.” Ingrid Bergman - Charlotte Andergast

 Anul trecut când am revăzut filmul, am rămas cu o senzație viscerală stiind că în timpul filmărilor Ingrid Bergman știa că avea deja cancerul care urma să o ucidă câțiva ani mai tărziu. Acum sunt cu gândul la replica lui Liv Ullmann - Eva: “Maybe everything is already too late.” și la faptul că în final, toate suntem fiicele mamelor noastre.

În aceiași notă de entuziasm le recomand și pe acestea tot de la marele Bergman:

The Seventh Seal (1957), Wild Strawberries (1957), Persona (1966)

Inchei cu acest citit:

"My view of human nature is that all of us are just holding it together in various ways — and that’s okay, and we just need to go easy with one another, knowing that we’re all these incredibly fragile beings."

Alain de Botton